Interviuri

Mariana Șerban

Despre noi

Jocul luminii și bucuria jocului

de Eugenia Taylor
 

Cu un zâmbetul larg si cu deschiderea unui om cu multă încredere în sine, Mariana Șerban e in același timp o gazdă desăvârșită si un motor cultural  de o perseverență remarcabilă.
Empatica, cu reputație de profesoară cool, emană grijă și înțelegere pentru elevii ei dar și pentru colegi. Le cunoaște poveștile, le înțelege dificultățile, le promovează talentul, fără invidie  cu o mentalitate de succes, pozitivă fără să cadă în artificial.

Atelierul în care lucrează cu tavan înalt și pereți acoperiți de lucrările proprii și a multor artiști consacrați în arta contemporană, e un loc special pe care l-a moștenit de la regretatul artist Adrian Chira, un loce de întâlnire între trecut si viitor, dezamăgiri si speranțe, vechi si nou într-o continuitate armoniosă.
Lucrările Marianei Șerban, debordează în curaj  cromatic realizate într-un soi de pointilism în cascade de pete. Suprafețele vibrate în explozii fluide de forme care se topesc unele în altele, evocă jocul reflexelor luminii pe suprafețe lichide.



Ești un om entuziast molipsitor într-o societate relativ blazată. Care e secretul tău?

Am atâtea idei, planuri, lucruri de făcut parcă nu îmi ajunge niciodată timpul!

Văd multă bucurie în lucrările tale.

Așa e structura mea. Bucuria o s-o vezi chiar și într-o lucrare tristă.
Am momente de tristețe, nu le reneg, pot fi o sursă de inspirație, dar asta nu înseamnă că bucuria nu poate face același lucru!
Când mă duc la cimitir, la părinții mei de exemplu, pot să văd bucuria și in locul acela.

Tinerețea mea la școală a fost una disperată. Aveam greutățile și îndoielile inerente vârstei. Sinceră să fiu nu am avut susținerea de care aveam nevoie.  Profesorii aveau preferințe și discutau mai mult cu unii elevi. Noi, restul, ne simțeam ultimii, după omul de zăpadă.
Eu sunt un om care are nevoie foarte mare de încurajare. Mergeam plângând acasă și ziceam tatălui meu: „uite tată, nu mi-a ieșit lucrarea...nu mai știu ce să fac.”
Tata mă liniștea și îmi zicea: „Mari, nu e nici o problemă! Nu-i bai, lasă că rezolvăm!”.

Și la facultatea aveam multe întrebări, aveam o nemulțumire.
Am un carnețel în care îmi notam, așa cum îi sfătuiesc pe elevii mei, sfaturile profesorului meu Maxa.
El ne-a observat pe fiecare dintre noi și ne-a condus pe drumul lui individual.
Nu ne dădea în cap. Asta e foarte important la un profesor.
În plus preda temeinic teoria picturii, după ce în liceu nu ni s-a predat nici o noțiune.

Ce te motivează să lucrezi.

Tata, care a avut bucuria de a crea, mi-a transmis-o și mie. Îmi zicea: „Mari du-te și lucrează!”
El terminase științele economice, ca și mama, dar fusese greșit direcționat pentru că el voia să fi artist, să facă Belle Artele. Ulterior tata a fost satisfăcut ca economist, dar în paralel nu s-a lăsat niciodată de pictat.
Atunci aveam nevoie de cineva să zică „du-te lucrează”, acum nu mai am, mă trimit singură la desenat.
Dacă nu lucrez, nu sunt bine, de fapt nu prea există zi să nu lucrez!  Am fost în spital cu prietenul meu o lună, zi și noapte, și tot timpul am desenat.

Te-ai întrebat vreodată dacă merită?

Am avut momente, după terminarea facultății, când căutam și simțeam că arta nu merge, dar niciodată nu m-am gândit că dacă nu pot trăi din asta atunci nu are sens.
Lucram pentru sufletul meu. Nu mă gândeam la o recompensa financiară niciodată, iar asta tot de la tata am moștenit-o.
El nu trăia din asta dar lucra totuși, nu era un zgârcit. Nu zicea: "dacă nu am bani nu sunt fericit!"
Avea opt ore de munca și seara, în atelierul lui, sau duminica dimineața, își punea discuri cu muzică clasică și picta. De la el am moștenit ideea că nu din asta se trăiește ci prin asta, pentru asta!
Nu s-a pus niciodată problema în familie: „ Mari,dacă faci artă nu vei avea cele necesare”.

Ai pornit ca un voluntar pe calea asta.

Da, la propriu. Îmi spun uneori prietenii „Nu există să nu ai mașină, Mariana!”
Am avut una pe care am iubit-o enorm, un Suzuki mic, de teren, cumpărată la mâna a doua. Nu mi-am mai permis să o întrețin și am dat-o, deși o iubeam enorm. Sinceră să fiu, nu simt lipsa.
Doar când intru în magazinele de materiale de artă, doar atunci simt că mi-ar plăcea să am mai mult.

Ai avut satisfacții financiare din artă ?

Sigur. Dar nu am făcut un efort pentru asta.

Cum ai ajuns să vinzi?

Greu, foarte greu se vând lucrări.
Dar apare întâmplarea fericită, vine cineva la care nu te aștepți.
Prietenii mei care m-au susținut foarte mult, în special prietenele mele inginere care au trăit alături de noi o viață întreagă, când au ajuns să aibă bani au dorit să-mi cumpere lucrări.
Dacă voiam să le dăruiesc lucrarea, refuzau pentru că voiau să o plătească. Sunt minunați acești oameni, prietenii mei!

Ai trăit și situații penibile?

Da sigur! Unul dintre colegi a adus trei italieni. Eu lucram o natură statică cu floarea soarelui și pictura era pe șevalet. Mi-au zis: „Vă dau 50 de mărci.”
Le-am zis: „Știți ce, mergeți în alt atelier!”. Nu îmi venea să cred. Chiar așa! Nu mă cobor la așa nivel.

Ce factori influențează prețul?
Dimensiunea e un factor. Începe de la 4000 de lei pentru o lucrare mare. Pentru o lucrare mică, 1500 de lei e decent. Fac excepții pentru prieteni, mai ales dacă știu cât câștigă și văd că o vor cu tot sufletul. Dar e o paranteză.
Dacă vine medicul pe care îl cunosc, e altă situație. Mi s-a întâmplat să îmi ceară o lucrare, să ne înțelegem la 400 de euro, și să mă trezesc că îmi aduce 400 de lei. Îi spun: „ăsta e prețul pentru o rochie pe care o cumperi soției tale!” M-am supărat și prietenia s-a stricat.
Riscăm să dăm mereu gratis pentru că vrem ca lucrarea să trăiască pe peretele cuiva. Unii oameni merită pentru că  înțeleg lucrarea, dar pe termen lung, dacă lucrezi pro bono, nu poți continua, nu îți mai permiți să lucrezi. Ai nevoie de materiale, pânze, rame.
Eu nu dau o lucrare fără ramă. O ramă mică costă 50-60 de lei, una medie începe de la 100 până la 120 de lei, fără să calculezi munca.
Sfatul meu e: fi curajos, cere pe lucrarea ta cât merită, fără a jecmăni. O lucrare se naște greu!

Cum ai găsit cumpărători?

Am expus și expun la Fondul Plastic. Am vândut acolo multe lucrări, inclusiv lucrări mari de tot. Dar am vândut foarte bine și la expoziții. 
Așa am vândut băncii Alpha Bank la prețul adevărat mai multe lucrări cu 1500 euro. A fost cea mai mare sumă pe care am primit-o.
La vernisaje invitam prieteni și posibili cumpărători.
Mai este un aspect foarte important: oamenilor care vin trebuie să le spui ceva din tine, să discuți în fața lucrării.
Când îmi chemam colegii la un vernisaj, îmi spuneau: „mi-e jenă să vin, dacă mă întreabă cineva ceva și eu nu știu să răspund.”
Am înțeles atunci senzația lor de nesiguranță, și m-am dus cu ei prin expoziție.
Nu poți să gândești: „Eu sunt în turnul meu de fildeș și treaba voastră ce înțelegeți.”
Dacă nu comunici vizitatorul intră, nu înțelege, se simte prost și nu mai vine.

Observ că întâlnirea cu cumpărătorul a depins în mare măsură de cadru creat de Uniune prin galeria UAPR și Fondul Plastic.

Cum să nu, e foarte important să susținem Uniunea.

Cum vezi starea Uniunii azi?

Nu e o situație ușoară deloc. Mana Bucur, președinta Filialei Târgu Mureș,  are o responsabilitate foarte grea. Înainte de ea au făcut tot ce le-a stat în putință Adrian Chira, Gheorghe Mureșan.
Adrian a inițiat și condus zece ani seria de expoziții „Totem”, la care participau artiști de calitate din țară și chiar străinătate.  Scopul era ca toți să lucreze și să fie cât mai buni.
Acum Mana se luptă pentru magazin și pentru tot ce se numește Uniune.
Dorința e să participe toată lumea la Fondul Plastic cu lucrări de calitate.

Spuneai că ai fost timidă în tinerețe și ai avut nevoie de timp să lucrezi la asta.

Sigur că da, douăzeci de ani. Nu a fost ușor să învăț să comunic.
Mama mi-a dat multe sfaturi de bună purtare dar nu m-a încurajat să fiu curajoasă. Nu din lipsă de iubire, dar educația noastră consta mai mult din critici.
Mama era încântată că eram de o timiditate ieșită din comun. Cine mă cunoaște astăzi nu poate crede că am fost așa. Dar am descoperit singură curajul de a mă exprima, mai întâi non verbal. Arta a  fost o terapie pentru mine.
Cu timpul m-am schimbat și mama a observat: „Mari, tu așa te-ai șmecherit!”. Se referea la o detașare bună.

Cum vezi generația nouă?

Sunt mai direcți, și dacă au o nemulțumire, imediat o exprimă.
Eu nu îmi amintesc să o fi chemat vreodată pe profa mea să vină să vadă ce am făcut. Profesorul era un sfânt, când se scula el de pe scaun să binevoiască să îți spună ceva de lucrare era ceva sacru; patru ore cât ținea atelierul noi lucram în liniște.
Acum e altfel, se interacționează constant cu elevii.
Le spun: „Poți face orice”. Le dau ce nu am avut eu, tot ce mi-a lipsit! Nu am răutatea celor care zic: „ăștia o să ne ia locul, să nu îi învăț.”
Eu zic din contră: „fă mai bine ca mine, depășește-mă!”

Am văzut o schimbare majoră în lucrările elevilor la liceul de artă în ultimii ani.

Noi am fost educați să fim cuminți.
Pentru ei am vrut să aducem o deschidere și o libertate, pe care copii o adoră.

Cum vezi rolul școlii de arte?

Majoritatea simțim nevoia de a fii înrolați într-un sistem. Vrem să ne raportăm la lumea care știe, să parcurgem niște etape până ne găsim propriul drum. Așa câștigăm încredere în sine. Oricât de talentat ești, desenul studiu anatomic te ajută.
Oricât de mare artist ajungi, tot trebuie să înveți să desenezi. Se simte când știi sau nu să desenezi.

Crezi că e obligatoriu să trecem prin studiu academic să ajungem la ceva cu substanță?

Nu e obligatoriu.
Dacă tu ai tăria și suficiența în tine atunci nu ai nevoie.

Există reguli în artă?

Există reguli, până înveți și îți descoperi propria identitate, dar regula cea mai importantă e că nu există nici o regulă.

Ai mai făcut și alte joburi până ai devenit profesoară?

Inițial am fost grafician la uzina de materiale fotosensibile, din 1984 până în 2004.
Am fost și vitrinier decorator în tot Județul. Ne duceam cu autobuzul la 6 dimineața la Band să facem vitrinele. Aveam douăzeci și nouă de ani, treizeci și trăiam cu bucurie și drag de oameni. Mai târziu am primit pumni în cap și picioare, m-am închis în mine. Acum reacționez altfel. Le spun calm că s-au comportat urât, vin în atelier și uit imediat.

Cum a fost viața de artist ca femeie ?

Grea. O vreme mă gândeam că trebuie să renunț la artă văzând cum e situația, căsătorită fiind cu un  artist.
Când am pornit la drum cu fostul meu soț, m-am gândit: „suntem artiști și ne vom înțelege.”
Îți imaginezi că împreună cu un artist lucrezi bine și ești susținut.
E adevărat, doi artiști se înțeleg, au același univers și își înțeleg reciproc nevoile. Așa a fost până am avut fetița, dar de la Dumnezeu, dar au apărut situații în care trebuia să aleg.
Un copil are nevoie să îl educi, iar eu nu eram de părere că îl lași la mama și la tata și mergi în tabără. Nu am fost o mamă exagerată să îmi sufoc copilul, dar cât a fost mic, sincer, cinci ani, a fost un sacrificiu.
Nu prea mai reușeam să lucrez decât pe rupte, pe furate, la bucătărie.

Te-ai temut vreodată că te vei pierde?

Da, sigur!
Adi mergea în tabere în  Austria, Germania. Mă bucuram pentru el, nu eram invidioasă, dar eu consideram că e sacrificiul femeii și uite de ce, în istoria artelor, nu sunt atât de multe femei artist! Copiii, iubirea și faptul că nu poți să faci altfel ca mamă, te limitează!
E minunat să ai copii, e extraordinar. Nu am regretat niciodată.
În plus copilul meu desena toată ziua, era un copil extraordinar. Scriam pe toate desenele ei ce reprezintă, de la primele mâzgălituri. A devenit artist, grafician.

Ai perceput prejudecăți față de femei în artă?

Se spunea mereu că nu pot devenii atât de pline de forță ca bărbații, cu expresiile gen: „Se vede că e făcută de o femeie”. Niște egoiști!
Tocmai de asta le spun elevelor mele: „Te rog să lucrezi cu forță, cu siguranță.”
Delicatețea feminină oi ai oricum și rămâi cu ea, dar nu o duci până să ajungi la dulcegărie.
Educația e cea care inhibă. Eu știu că au aceleași temeri pe care le aveam și eu.
Rolul nostru e sa le redăm curajul.
Cum să fiu unic? Asta e căutarea cea mai grea și marea provocare.
Căutăm toți să nu mai facem ce s-a făcut în trecut,  vrem să găsim un drum nou.

E de fapt o căutare pe hârtie efectiv, nu doar în cap, se naște totul pe suprafața pe care desenezi.
Contează[ să vezi albume, să găsești ce îți place. Îl ador pe Bonnard, e preferatul meu! Cât de minunată e ușa aceea care se vede în fundal sau nudul în cadă!
Matisse e minunat dar nu e ușor de înțeles. Orice om care vrea să îl denigreze, poate cu ușurință.
Căutările lui din lucrările „Muzica” și „Dansul”, sunt voit anatomic incorecte. Se vede că știe anatomie și că în spate are substrat. Voia să facă ceva nou, personaje-sunete, trupuri roz fără materialitate.

Artiștii sunt egoiști?

Unii, dar aceia sunt niște nefericiți. Unii au trăit cu teamă, să nu vadă cineva ce fac, să nu fure idei.
Nimeni nu îmi poate lua nimic. Dacă un coleg vine în atelierul meu nu mă tem că îmi va fura idei, eventual îmi poate da ceva.

Artiștii suferă mai mult de depresie decât alții?

Nu cred. Există în general foarte multe probleme.
La artiști poate cauzele sunt altele.
Frustrarea că nu îți poți cumpăra cele necesare pentru munca ta și pentru copil sau familie poate fi o problemă. Asta sigur duce la depresie. În plus, starea de nefericire aduce dependențe.
Dacă deja ai o fire sensibilă ușor cazi într-o adicție, de exemplu băutură.
Se creează un cerc vicios în care nu mai lucrezi și acest cerc vicios duce la decădere. Am văzut mulți colegi artiști în situația asta: Nu lucrezi că ești deprimat, bei ca să ieși din depresie dar deși te simți bine, nu lucrezi pentru că ai băut. Apoi ești deprimat că nu ai lucrat, și așa ajungi să bei mai mult.
Au fost atâția distruși așa!
Unii considerau că îi ajută să aibă inspirație, din dorința de a-și crea o stare anume pentru creație. Dar e cu două tăișuri. Funcționează numai până la o limită.

Cum reușești tu să îți creezi acea stare de lucru?

La mine inspirația e muzica, am zeci de casete de pe vremuri, am păstrat tot.
Mă inspiră orice, o conversație, rochia doamnei care vine mereu să ne vândă ceva, o bucată de ambalaj. Exercițiu pe hârtie e cel mai important.

Ce e arta pentru tine?

E o joacă dar serioasă.
La atelier există capcana de a pierde vremea.
Te simți mai bine pe moment dacă stai de povești, dar dacă nu lucrezi te simți nemulțumit și nu știi de ce. Ajungi în situația când nu mai știi cu ce să începi.
Satisfacția vine din muncă. Trebuie să desenezi, neîncetat.

Ce crezi despre locul tău în istoria artelor?

Nu cred că are vreo importanță.
Mulți se simt copleșiți, trăiesc cu senzația că totul s-a făcut și nu mai e nimic nou de zis. Am cunoscut artiști care au făcut depresie gândindu-se la asta. Se gândesc la ce au  realizat ca artist, și uneori își spun singuri: „Sunt un nimeni”. Ajung în criză și se gândesc la sinucidere.
Te distrugi ca om și ca artist dacă te preocupi de asta. Dorința de a fi acceptat într-un cerc restrâns te face să te devalorizezi singur.

Tu cum ai evitat criza?

Pentru mine criza a fost personală.
Divorțul, după 17 ani de căsătorie, a fost o experiență de viață înfiorător de dureroasă, deși simțeam că trebuie să fac acel pas.. Am decis atunci că vom continua o relație amicală. Teama de a face o greșeală, îndoiala, indiscreția celor din jur, mi-au provocat multă durere.

Cu timpul am ajuns la acea liniște sufletească în care rămâne doar ce e bun și am ajuns să simt din nou bucurie.
Mulți artiști însă, printre care și fostul meu soț, se chinuiau uneori cu senzația că sunt un nimeni.
Eu mi-am pus problema doar să fac artă, nu mare, nu mică. Unii zic: „cine mai are chef acum să facă mare artă!”. Ideile astea distrug creativitatea și suflete nevinovate cum sunt copiii, care au nevoie de încurajare și susținere.

Eu  încurajez pe toți elevii mei dar și pe oricare tânăr care se apucă de artă: Nu considera că există artă importantă și artă fără importanță.
Arta e peste tot acum, e nevoie de ea mai mult ca oricând.

Cum funcționează comunitatea de ateliere în această clădire.

Foarte benefic. Proximitatea atelierelor e o treabă foarte bună.
Dacă intru cinci minute la Nelu Șulea și văd ce face, îmi face plăcere și vin cu o forță mai mare la mine in atelier. Sau vine Petre și îmi arată că s-a apucat de pictat pentru expoziție, văd o idee și mă apuc și eu altfel de muncă. Nu înseamnă să te duci să stai trei ceasuri pe capul lui cutare.
În final terapia e ce lucrez tu nu alții.

Școlile de artă în general generează maniere, artiștii se influențează reciproc.

Ai avut vreodată tentația să imiți pe cineva?

Da, la început chiar cu voia.  Există cupluri care lucrează foarte asemănător.
Când lucram cu Adi Chira îmi plăcea foarte mult ce făcea. Dar am încercat intenționat să mă distanțez.

Ce rol a avut arta în viața ta?

Totul. Liniștea, rezistența de a trăi când văd în jur lucruri care mă nemulțumesc, viața însăși!
Dacă nu aș putea să mai lucrez aici de exemplu, dacă ar fi să ne ia atelierele, aș regreta teribil, dar mobila dintr-o camera aș arunca-o afară și mi-aș face atelier acasă.
Nu aș putea să trăiesc altfel.

Ce e fericirea pentru tine.

Să lucrez. Sunt bolnavă dacă nu și mă simt ineficientă pentru că simt că nu am făcut ce trebuie.
Cașierez ceva, îmi pregătesc suportul pentru mâine. Chiar dacă nu e lucru efectiv, mă urc pe scară să îmi aranjez lucrările. Îmi place să le am în atelier.
Mă uit la lucrările vechi și vreau să mă depărtez de ele. Nu mai vreau să fac ce am făcut, fac un real efort să evoluez.

Sunt fericită și când văd lumina soarelui, florile de pe terasă și oamenii din jur.
Mi se pare o enormă bogăție să empatizezi cu ceilalți.
Una din bucuriile mele cea mai profundă e bucuria pentru ce fac eu dar și pentru ceea ce fac alții!
 

Log in

create an account
Siteul www.uapmures.ro foloseste cookies. Continuarea navigării pe acest site se consideră acceptare a politicii de utilizare a cookies...