Interviuri

Anna Szotyori

Despre noi

„Asta am facut eu!

de Eugenia Taylor

Lucrările Annei Szotyori  emană seninătatea unui zâmbet grafic în mii de linii.
Curajoase compozițional, un mix între figurativ și abstract, par însemnări într-un jurnal de vise, un suprarealism jucăuș și plin de ironie.
Născută în 1930, Anna e un artist ieșit din comun prin tenacitatea cu care lucrează zilnic.
Bucătăria e simultan și atelier, în colț, ustensilele pentru gătit, frumos ordonate iar restul încăperii servește ca atelier de gravură. Pe rafturi, tăblițe pentru aquatinta, cerneluri, suluri de hârtie și o presă de gravură.
În centrul încăperii pe o  masă mare, scăldata în lumină, stau pregătite deja penițele și tușurile.

Îi mărturisesc că prima oară când i-am văzut lucrările mi-am imaginat că e un artist tânăr.
Râde!  Îmi răspunde:


Eu chiar mă simt copil câteodată! Eu cred că sufletul nu îmbătrânește numai corpul.
Am fost totdeauna alintată de viață, de soartă. Întâi de mama, apoi de soț acum de fetița mea. Uneori parcă ea e mama mea și are grijă de mine. E așa de înțeleaptă!.



De unde vă vine dorința să lucrați?

Îmi vine așa cum îmi vine să respir. Încep să mă sufoc sufletește și mă pun să desenez. Nu pot trăi fără să fac ceva. Mă liniștesc doar dacă lucrez.

Îmi arată entuziast câteva lucrări în tuș și în cărbune. Are un stil variat, tranșant uneori alternând cu unul delicat și ultra-feminin. Se pliază pe materialitatea fiecărui mediu în care lucrează. E un artist complex și nedefinit de o manieră anume.

Sunt curioasă de unde îi vin ideile..

De aici! Parcă curg din mâna mea. E legătura cu creierul dar nu știu precis nici eu cum, simt că vin ca apa.

Mă privește de parcă mi-ar destăinui un mare secret.

O întreb dacă sunt fragmente din amintiri, sau sunt mesaje cifrate.

Nu fac nimic preconceput, nu mă gândesc dinainte. Când mă apuc nu știu ce voi desena dar încep totdeauna cu o femeie iar apoi vine totul natural și abia după mă gândesc la echilibru. Îl caut între diferite cantități și calități cromatice,  între o formă mai mare și una mai mică, o culoare mai intensă și alta mai palidă. Am creierul și ochii formați să văd orice prin prisma a ce aș putea desena sau picta.

 Cum vă organizați ziua în așa fel încât sa ajungeți la masa de lucru?

Nu există la mine reguli, depinde totdeauna ce simt.
Sunt zile când nu desenez, am doar chef să gătesc și zile când vreau doar să desenez. Dimineața destul de greu încep să fac orice.
Mă trezesc pe la 6 dimineața, pornesc căldura și mă uit la știri, apoi fac o baie, mă îmbrac și pornesc la plimbare. Îmi place să merg! Simplu fapt să pun un picior în fața altuia îmi face bine.
Când mă întorc lucrez câteva ore. Pe scaun încep să am dureri la picioare, nu mai pot sta mult cum aș vrea.
Într-o zi fac o parte și apoi când o reiau o termin cu totul altfel. Câteva sunt făcute într-un jet continuu dar cele mai multe sunt făcute în zile diferite.

Începuturile


De când ați început să aveți înclinația spre artă?

De copil simțeam că sunt diferită, eram cu totul altfel decât restul.
Stăteam liniștită dar în sinea mea eram revoltată pentru că ceilalți erau  bădăranii. Nu îmi plăcea vulgaritatea. Nu pot nici acum să o accept pe stradă sau în orice alt domeniu.  Când cineva se poartă sau se îmbracă urât nu îmi place deloc.  Așa sunt eu, ori iubesc ori nu pot să accept. E groaznic! Am o sensibilitate exagerată. E ca un semn care te deosebește de ceilalți și deși nu era o boală mă simțeam stigmatizată, cu simțuri prea multe, prea adânci.
Nu aveam în casă hârtie sau creioane. Mergeam in grădină și cu spini ascuțiți desenam pe foaia de varză cercuri, linii...Acasă aveam și un pat negru mare vopsit și desenam cu creta pe el.
Mai târziu la școală, când învățam alfabetul sau făceam matematică, era o plăcere să scriu literele, cifrele. Când am mai crescut, copiam din reviste portrete frumoase.

Cum ați ajuns la Arte?

Am terminat liceul comercial și m-am dus să lucrez la o  bancă dar nu mi-a plăcut deloc. Ernő, logodnicul meu, m-a încurajat și mi-a promis că mă va susține.
Voiam să merg la Cluj la Institutul de Artă dar eram convinsă că nu se va putea, eram  din familie modestă. M-am interesat și am aflat că la Cluj se poate sta o lună în pregătire pentru examen de admitere. Am primit casă, masă, hârtie de desen, cărbune, totul gratuit.

La examen a trebui să facem o compoziție. Eu am întrebat ce este acea o compoziție. Mi-au spus: „ceva din viață.” Așa că am făcut banca, ghișeul și cum vin domnișoarele. După examen am primit o scrisoare care m-a înștiințat că am reușit la admitere între cei 30 admiși din 260!
Eram un grup unit, băieții de la sculptură ne-au făcut mese și ce era nevoie. Ți se cerea să te îmbraci frumos, să-ți împletești părul dacă îl aveai lung sau să-l tai scurt. Nu exista manichiură și machiaj, era sărăcie, și nu era moda cu pantalonii. Fetele umblau în fuste, atente să nu se vadă genunchii. La facultate cazarea și masa erau gratuite.

Iubirea


Soțul dumneavoastră a avut un rol important să dați la arte. Cum l-ați cunoscut ?

L-am cunoscut la 16 ani, când eram încă la liceu, l-am cunoscut la parohie.
Cu câtva timp înainte sora mea mi-l arătase pe stradă într-o zi:“ uite băiatul ăsta care vine!”
Atunci am văzut eu că e băiat frumos.

Cât de importantă a fost susținerea din partea soțului?

Era un om foarte-foarte bun și totdeauna m-a ajutat. După ce ne-am cunoscut el a plecat la școală și eu l-am așteptat cinci ani.
Era foarte deștept și știa să deosebească ce e rău. Cu el am fost ferită de toate. Era un om cult și iubitor de artă, nu era genul să stea cu prietenii după muncă, îi plăcea să vină acasă să citească.

Când mi-am dorit să fac gravură, știam că pentru gravura în lemn trebuie lemn de păr. Soțul meu a găsit un trunchi mare de păr și l-a cumpărat apoi l-a acoperit cu noroi și la lăsat așa 10 ani iar când s-a uscat destul ca să fie tăiat in bucăți, a dus bucățile la o fabrică de mobilă,  le-au  șlefuit și am început să fac xilogravură.

Tot el mi-a făcut și presa de gravură. Prin anii 80 a mers la Liceul de Artă să studieze presa de acolo, a desenat-o  piesă cu piesă și a mers apoi la tot felul de fabrici și uzine unde a comandat câte o bucată în secret. Nu era voie pe vremea lui Ceaușescu să ai așa ceva in casă.

Cum a decurs viață după ce ați terminat facultatea?

Fiindcă am  terminat facultatea cu „Foarte Bine”, am primit o bursă de 3 ani în valoare de 800 lei plus materiale, cu condiția să nu mă angajez. Zi de zi desenam și pictam.
Între timp am avut o fetiță și s-a desființat acea bursă.

Apoi am început să colaborez cu revistele de pe vremea aceea și mergeam pe teren la țară și în uzine să cunosc muncitori sau țărani și să le fac portretul. Între comenzi lucram pentru mine și mă pregăteam pentru expoziții. Participam la toate saloanele anuale. Vernisajele erau evenimente importante, veneau atât de mulți  încât nu încăpeau înăuntru, stăteau afară până la clădirea Prefecturii.

Mai târziu m-am angajat ca profesor la Palatul Culturii unde era sediul Școlii Populare de Artă iar trei ani mi-am dat demisia. Am realizat că fetița mea era singură serile și m-am gândit că nu era bine. Am desenat pentru mine și am participat la expoziții până am ieșit la pensie anticipat pentru că toți anii în care am fost activă în UAPR s-au considerat vechime in muncă.

Ați avut atelier?

Nu. Ne-am mutat de multe ori apoi am locuit  o perioadă într-o casă foarte frumoasă care s-a retrocedat după schimbarea regimului. Pensia ne era tot mai mică cu inflația și valoarea scădea mereu și noi am realizat că vom rămâne fără casă. Până la retrocedare acelei casă vechi, am  lucrat mult gravură.
 Știi, e o meserie nesănătoasă, am avut mulți colegi care au murit de tineri, unii la 50 ani. Am descoperit că am și eu cicatrici pe plămâni, deci am fost și eu afectată.

Ați reușit să vindeți lucrări?

Înainte de revoluție vindeam doar prin Fondul Plastic. Se vindea foarte bine. Arta era foarte apreciată.

După ce a căzut comunismul am vândut multor turiști veniți de peste tot locul. Începuse  lumea să umble in România să vadă ce e aici.
Am vândut atunci multe lucrări, și s-au strâns suficient de muți bani. Îmi dădeau atât cât ceream, nici nu mai țin minte exact cât, cred că cel mai mult ceream atunci  50 de euro.  
Cu ajutorul fiicei mele și cu banii câștigați din gravuri am reușit să luăm acest apartament, așa cum ne doream.

V-ați întrebat vreodată dacă merită să faceți artă?

Nu! Recent am început să mă gândesc că poate e o prostie să mă chinui să fac lucrări de artă când e atât de plăcut să doar stai și să te uiți cât de frumos e cerul și florile.
Și totuși când faci ceva cu mâna, te bucur: “asta am făcut eu!”. E extraordinar să-ți vezi o lucrare!

În tinerețe o vreme m-am gândit că aș putea devenii actriță pentru că recitam bine.
Când am avut totuși ocazia, am ales arta pentru că e lucru cu mâinile. Și cred că mi-ar fi plăcut  orice meserie făcută cu mâinile.

Care credeți că e secretul satisfacției ca artist.

La început e un chin! Reușești să ai satisfacție numai dacă lucrezi mult. Doar așa ai rezultate. 
Ca să fi artist bun trebuie să vrei să  muncești, să ai chef de lucru că fără nu iese nimic iar cheful de desenat vine tot desenând.
Nu îți vine dintr-odată o  idee nu știu de care.  E nevoi de lucru în fiecare zi. După o perioadă de eforturi  începe să apară satisfacția și rezultatele care îți fac plăcere.
Dacă un timp nu lucrezi, nu ai continuitate, trebuie să iei de la zero! Oricât am desenat, dacă fac pauze mă uit în urmă și mă minunez privind propria lucrare.
Am avut  perioade când aveam chef și nu făceam nimic altceva decât desenam și puteam să lucrez fără pauze.

Mai întâi și întâi trebuie să îți organizezi viața să ai timp pentru artă.
Și dacă ai doar două ore libere e bine să lucrezi, dar să o faci în fiecare zi! Să nu te culci până când nu pui linii, litere sau orice altceva pe hârtie. 
Eu indiferent ce fac simt că nu am făcut nimic dacă nu desenez. Orice altceva aș lucrat simt că am pierdut timpul.

Nu am lucrat niciodată din snobism sau cu idea că eu fac „artă”. Mie îmi plăcea să lucrez și atât.
De tânără când îmi era greu, mă întrebam de ce lucrez așa de diferit de alții. Credeam că e ceva in neregulă cu mine.
Acum îmi dau seama ăsta era singurul lucru bun la mine. Toți cei  care făcuseră Liceul de Artă lucrau ca profesorii lor și când vedeai o expoziție aveau aproape același stil. Eu nu puteam să lucrez altfel decât în stilul meu.
Am avut complexe din cauza asta toată viața.
Târziu am realizat, văzând că multora le plac lucrările mele.

Nu am avut niciodată ambiții să expun peste hotare. De fapt latura asta mă deranjează. Pe mine lucrarea mă interesează până o fac, nu vreau nimic, nici glorie nici prea mulți bani ci doar să mă simt eu bine.

Cum se întâmplă magia


Pot să vă observ cum lucrați?

Uite așa fac:  Întâi fac o linie, chicotește, pe urmă fac așa ...încep să apară liniile trase firesc fără ezitare și fluid din vârful peniței.

Contează starea sufletească cu care încep. Transpun pe hârtie ce simt, nu ce gândesc.
Uite...Am cumpărat o mulțime de tușuri de toate culorile, acum trebuie să le folosesc!.
Tare îmi place când pun culoarea, e o senzație așa de plăcută! Și îmi place când trebuie să aștept să se usuce, pentru că atunci se schimbă!
În grafică principală e linia, două, trei linii pot să exprime foarte multe. De fapt linia e cea mai frumoasă, nu?!

Pentru Anna linia nu e nici delimitare nici scheletul lucrării și demers rațional cum e pentru pictori. Pentru ea e emoție, instrument principal.

Nu merge ...nu știu de ce!

Pătează accidental hârtia cu dosul mâinii. Preia accidentul, îl folosește intenționat și îmbogățește suprafața cu pete. Nu se dă bătută deși e evident nemulțumită.

S-ar putea să găsesc o soluție, dar nu prea sunt sigură cum. Știi, când stric ceva nu mă opresc până nu îl repar. Și trebuie să repar cumva. Vezi nu mai e așa urâtă!
Acum m-am liniștit că am lucrat. Nu mai simt acea stare de nervi. E ca la cel dependent de alcool, până nu bea ceva e neliniștit. Pentru mine desenul e ca o dependență.

Sensul


Ce vă face fericită?

Cel mai minunat e să ai copii. Ăsta e scopul nostru, altfel nimic nu contează. Nepoții mei mă fac cea mai fericită. Interesant e că eu am plecat de la bancă să fac artă dar nepoata mea a ajuns să lucreze la  bancă.
Apoi mai e mâncarea. Când mănânc o mâncare pe care o făcea mama sunt fericită.
Copilăria mea a fost atât de frumoasă, mama mea a fost o mamă atât de bună, ne lăsa să facem ce voiam, ne îngrijea și făcea mâncarea cea mai bună!
Desenul, după ce desenez am satisfacție să îmi privesc lucrarea, cât de mică.
Nu știu care e motorul care îmi dă putere. Poate că e dragostea sau a fi împăcat sufletește în general. Eu cred că e o combinație de mai mulți factori.

Face o pauză, rămâne pe gânduri și apoi spune răspicat:

Iubirea e totul. Fără iubire nu se poate trăi, ăsta e sensul vieții.





 

Log in

create an account
Siteul www.uapmures.ro foloseste cookies. Continuarea navigării pe acest site se consideră acceptare a politicii de utilizare a cookies...