Petre Căpriță

În căutarea echilibrului
 

de Eugenia Taylor

Discret, de un bun simț autentic, Petre Căpriță emană modestia omului conștient de propriile limite. Născut într-o  familie de artiști, cu ambii părinți absolvenți ai Liceului de Artă Târgu Mureș, predă pictura la același liceu.
Cu ocazia "Nopții Galeriilor" răspunde respectuos vizitatorii care pun întrebări stângace de teamă să nu pară ridicoli. Își deschide sufletul cu o sinceritate dezarmantă chiar și în față celor care mai îndrăzneți și aparent impertinenți  care îl întrebă „asta ce vrea să zică”.

Cu câțiva ani în urmă s-a stabilit într-un atelier din Strada Bolyai nr.5, acum plin cu lucrări pe pânze de mari dimensiuni.
În lucrările pline de forță e evidentă o evoluție în în gama cromatică dar și în modul de a așeza pasta.
Semnele și simbolurile descriptive se răresc, gestul devine intuitiv și fluid într-un soi de eliberare de narațiune într-o desfătare în jocul cu pasta groasă.
Deși își păstrează scheletul rațional, elementului predominat devine emoția cromatică.
A început să folosească culori acrilice din 2015 înlocuind uleiul. Tehnica folosită e cea care pare să determine evoluția lucrării.

De ce ai început să folosești culori acrilice?

Acrilicul e mai ușor de lucrat. Poți interveni mai mult, poți face mai ușor colaj. Poți îmbogăți vizual lucrarea cu tot felul de obiecte care, altfel, se pierd. Le recuperezi, le poți da un nou sens, o nouă viață.
Îmi place mult  pictura în ulei, începând cu mirosul; mirosul ei te îmbată, te unge pe suflet, te pune într-o anumită stare. Pictura în ulei te ordonează și constrânge în același timp. Trebuie să respecți niște etape riguros.

Abordezi de mulți ani tema timpului.

Mă interesează timpul, trecerea lui și felul cum șterge emoțiile. Încerc să le recuperez. Poate că încerc să mă regenerez.

Te întrebi vreodată ce să pictezi?

Nu. Totdeauna am ceva să pictez. Fac schițe, sute de schițe, dar nu mă pot ține de niciuna pentru că vine mereu altceva, o altă stare.

Poate fi dificil să găsești timpul și dispoziția să pictezi. Tu cum reușești să găsești timp și chef să pictezi?

Întotdeauna ai avea ceva de zis, dar din cauza lumii exterioare sentimentul ăla ți-e foarte mult bruiat.
M-am întrebat uneori pentru cine, mă întreb multe lucruri, dar am realizat că nici nu are importanță, până la urmă.
Toți au dificultăți să găsească chef de lucru. Nu îți vină să lucrezi, dar conștiința îți spune trebuie să faci. Tragi de tine, te duci la atelier, iei un creion în mână și începi să faci ceva pe o foaie.

Dar de ce simți nevoia să faci artă?

Pentru că nu ai încotro, așa ești construit. Nu poți să îți reprimi, e ca un instinct. Îl ții în tine uneori pentru că sunt perioade în care nu poți să lucrezi. Se acumulează și la un moment dat intri într-o stare de sevraj, și trebuie să scoți afară ceva. Dacă nu, ești agitat.
Când fetița mea s-a născut, în primii doi ani nu am ridicat o pensulă. Încă îmi aduc aminte de perioada aia.

În perioada când ai făcut o pauză ai simțit că pierzi dorința să mai spui ceva?

Nu se pierde, nimic nu se pierde, pentru că e acolo deja.

Cine te-a încurajat sa faci artele? Părinții ți-au spus că ai talent?

Nu mi-a zis nimeni și nici nu cred că am avut așa de mult talent. Nici acum nu cred neapărat că am talent, dar trebuie să cauți în tine să vezi îl ai, nu îl ai. Poți să îți cauți exact părticica ta de har, nu putem fi toți Raffaello dar dacă ajungi să o explorezi îți umple ființa, poți și să exprimi ceva doar al tău. Descoperi cum poți să te exprimi vizual și cu fiecare lucrare darul acela se modifică, și tu te transformi. Eu tot asta aștept, să mă transform.

Cum ar fi dacă nu ar vedea nimeni ce faci, dacă ai rămâne singurul spectator?

Uneori faci și doar pentru tine, dar de fapt nu faci niciodată doar pentru tine. Pentru un artist, Arta e o a doua sa viață. Câștigi timp, timpul în care te descoperi și pe tine.

Viața de zi cu zi e plină de activități care înghit tot timpul si energia.

Nu pot să ajungi să faci artă dacă trăiești exclusiv în viața reală. Trebuie să te simplifici ca om.
Ai mintea încărcată cu probleme, cu griji, dar îți aduci problemele, neputințele acolo și le depășești. Faptul că lucrezi în sine e terapie, nu neapărat ce exprimi.
Pentru mine nu e un obiectiv să-mi exprim dezechilibrele. Toți avem și o parte care nu e în ordine în noi.  Așa e creierul nostru, suntem setați să căutăm plăcerea, bucuria.
Simți o euforie așa cum poți să simți și o extremă dezamăgire. Dar tocmai de-aia continui, pentru că trebuie să ajungi la starea de euforie.

Cam cât timp îți ia o lucrare?

În principiu, lucrez repede, dar dacă nu ating starea de satisfacție  trebuie să mai lucrez, să mai caut, și asta îmi ia câteva ore, o zi, două.
În timp poți să comprimi timpul, să lucrez în trei ore cât într-o săptămână.

Ce rol au anii de studiu și de acumulare în acele trei ore?

Din nimic nu iese nimic. Dacă mă apuc să pictez și nu am pictat în viața mea, nu ajung în trei ore la ceva valoros. Ceva trebuie să fie, o urmă, un sâmbure care crește cumva.
Ce scoți din tine fără ceea ce te-a format, fără anii de studiu, fără muzeele și expozițiile pe care le-ai văzut?

Ai aspirat vreodată să devii un foarte mare artist sau poate cel mai mare?

Nu cunosc ideea asta. „Cel mai mare artist” te face criticul din pix, sau galeria care te vinde supra-umflat.
Cel mai mare e cel care simte și are o poveste de spus frumoasă, despre viața lui, despre felul lui de a fi. Mulți care fac asta sunt necunoscuți.
Atâta timp cât omul acela își primește starea euforică, are bucuria lui și restul nu mai contează. Scopul s-a împlinit.
Fluturele trăiește trei zile și are aripi magistrale, el și-a împlinit scopul să fie „WOW” pentru trei zile.
Dacă lucrează artistul nu pierde, el își trăiește viața, se bucură, găsește sensul.
Important e să nu fii atât de disperat încât să abandonezi. De ce să renunți? Faci lucrări care nu îți ies, dar din experiență știi că până la urmă ajungi la ce cauți. La un moment dat poate să vină așa de ușor, de te miri cum.

Să presupunem că lucrezi toată viața și nu vinzi nici o lucrare, e o tragedie?

Depinde în ce context te pui. Dacă trebuie să îți întreții familia din artă și nu vinzi nimic îți pui niște întrebări, dar dacă faci artă ca să descoperi niște lucruri atunci nu e o mare tragedie. Aștepți nu neapărat să vinzi ci aștepți ca cineva să ajungă să înțeleagă, să guste, să simtă.

Ai avut satisfacția să îți fie înțeleasă arta?

Da. Pe parcursul vieții, oameni cu care păstrez legătura au văzut mai departe decât niște pete aruncate. Există oameni care, deși nu pot să facă artă, au putința să empatizeze cu tine.
Ei îmi dau confirmarea că încă există nevoie de artă. Oamenii ăia au și ei nevoie efectiv să vadă, să intre în alte lumi pe care ei nu le pot crea, dar le înțeleg. Și ei  simt extazul !

Cum te simți când lucrarea îți e apreciată?

Îmi dă o bucurie dublă. Când vinzi o lucrare, bucuria omului contează la fel de mult ca prețul pe care îl plătește pentru lucrare. Dacă nu trăiești din artă, pui în balanță și bucuria omului; când îl vezi că este sincer nici ție nu îți vine să ceri un preț exorbitant. Poți să faci artă pentru vânzare și să fie de calitate.
Poți să faci la comandă exact cum vrei tu. Am avut situații când cineva mi-a spus: „Am văzut pe internet chestia aia, vreau și eu.”

Ți-au fost cerute „apusuri”?

Nu am ajuns până la apus, dar am făcut o vază cu flori. Să desenezi o vază cu flori nu e rușinos.

Cum vezi sacrificiile pentru artă?

Avem nevoie de toate. Familie, comunicare, artă. Una fără alta nu merge. Se susțin.
Cred că nicio extremă nu e bună. Dificultatea e să-ți păstrezi tu personal echilibrul, indiferent ce se întâmplă în jurul tău.
Tentația există, să te arunci în haosul din exterior. Pentru unii asta înseamnă două pastile și sunt în altă lume, dar ce rezolvă așa?
E bine să stai la suprafață, să plutești. Dacă te duci prea jos se face întuneric, prea sus pierzi controlul, trebuie să înoți frumos la suprafață, să simți mișcarea apei.
Nu e liniar, și dacă ai uneori momente de dezechilibru înveți din ele. Poate că ele sunt necesare să te redresezi, poate ceva te împinge să ajungi în conjunctura aceea și poți sa înveți și se creează o cale. Dacă ai noroc intri pe un făgaș.

Tu simți că ai reușit să intri pe un făgaș?

Depinde de făgaș. Făgașul familiei, al artistului, al profesiei?
Viața poate să fie ca o pădure în care mergi pe multe cărări. Suntem făcuți din părțile astea și mereu e o încercare să le adunăm, să le unim. Nu înseamnă că și reușim.
Nu e ușor să fii consecvent și să-ți împlinești nevoia de a face artă știind că uneori lași o fetiță acasă singură. Uneori conștiința te întreabă: oare e cinstit, e bine așa?
Mitul artistului care trăiește fericit doar prin artă duce la situații în care mulți artiști se apucă de băut, și îți dai seama că nu e bine așa.
Eu zic că trebuie să te împlinești pe toate planurile, îți împlinești datoria de a le face bine pe toate, chiar dacă toate cer foarte multă energie.

Cum te vezi ca artist?

Oare sunt artist? Mi se pare o catalogare, ce e un artist într-adevăr?
Există oameni care trăiesc viața frumos. Poți să fi un om obișnuit și să trăiești într-un fel ca un artist, pentru că rezonezi cu ce e în jur. Până la urmă, natura și totul în jur poate fi artă.
Toți putem să simțim, să trăim în rezonanță cu frumosul. De exprimat, poate doar unii reușesc să o facă dar toți pot să simtă.

Dar ce ești?

Nu știu, un om care își face treaba.