Maria Gliga

"Frumusețea va salva lumea"

de Eugenia Taylor

Casa-atelier al artistei Maria Gliga, cu roșul intens al perdelelor si combinație fermecătoare de tradițional și contemporan, are expresivitatea unui decor scenografic.
Vitală, de un curaj nonșalant, Maria mă surprinde cu melancolia care se spulberă cum începem să povestim despre artă, ecologie și frumosul ca mod de viață.
Cu paisprezece expoziții personale și peste 100 de participări la expoziții de grup în România și străinătate, Maria este unul dintre rarii artiști care iubește tapiseria și a promovat-o neobosit de la prima expoziție personală intitulată „Zestrea” prin care  își propunea să rupă ritmul frenetic modern și să conecteze publicul, prin actul țesutului, la ritmurile naturii și tradiției. Neastâmpărul creativ a determinat-o  să experimenteze cu o varietate de „deșeuri” cum le numește ea.
In intenția sa dea a menține legătura între trecutul candorii copilăriei și prezentul pe care îl dorește mai încărcat de sens dar și intensitate,  Maria face tapiserie păstrează viu spiritul acesteia prin modul în care își realizează lucrările.
Opera ei e o succesiune de treceri dincolo de limitele bidimensionalității dar si al tehnicii tradiționale de la care pornește și la care se întoarce mereu.



Cum ai ajuns să faci artă?

La școală singurele obiecte care îmi plăceau erau matematica și desenul, uitam de mine desenând așa am rămas la un moment dat închisă în școală până femeia de serviciu m-a găsit.

Majoritatea copiilor iubesc desenul dar, mai târziu, renunță și aleg materii mai “serioase”. Tu cum de ai continuat?

A fost o combinație de factori: pe lângă faptul că îmi plăcea au avut un rol și cei din jur care mă încurajau. Locuiam la Pietriș, la jumătatea distanței între Deda și Toplița unde au venit în vizită profesorii de la liceul de artă. Pe mine m-a selectat Datu Victor: „fata asta e bună pentru Arte Plastice!”
Eu știam oricum dinainte că asta îmi doream să fac, ziceam mereu că vreau să mă fac profesoară de desen.
Ce s-a întâmplat când ai ajuns la Liceul de Artă?
La liceul de artă deja era altă lume, era concurență. În clasa a cincea erau acolo colegi mulți mai talentați, vreo patru care desenau extraordinar, iar în clasa a noua se vedea cine va continua și cine nu.

Nu te-a descurajat competiția?

Putea să mă descurajeze, dar ideal e să fi atent doar la pagina ta, să iți dai seama unde greșești și cum să-ți faci tu desenul bine.
În clasa a noua am ales să fac textile. Am ales așa pentru că moșteneam de la mama manualitatea și experiența. Avusesem războiul de țesut în casă, de mică de la 7-8 ani mama îmi țesea zestrea, și mă punea să o ajut. Pentru ea zestrea trebuia făcută de mâna ei deși se puteau cumpăra gata făcute de la oraș. Pentru noi era un mod de viață.

Ce ai făcut după ce ai terminat?

După liceu, din cauza unei situații am vrut să fac altceva, și m-am angajat la fabrica de ceramică „Cesiro” din Sighișoara. A fost o experiență fundamentală care m-a ajutat foarte mult. Acolo am învățat toate etapele. Asta mi-a dat curaj și în același timp aveam un venit și o stabilitate. Totuși după o vreme am simțit că nu îmi mai găseam locul acolo.
M-am reîntors la Târgu Mureș și m-am dus la Școala Populară de Artă să desenez. Acolo am
întâlnit-o pe Lucia Călinescu care m-a îndemnat să merg la facultate. Vreun an am tot am zis „nu” dar am intrat anul următor.
Cea mai faină perioadă din viața mea a fost facultatea. Când am intrat aveam 32 de ani.
Nu mi-a fost greu să îmi găsesc stilul pentru că eram deja matură și știam deja cine sunt. Profesorii m-au ajutat să mă simt eu, nu m-au inhibat cu nimic. Am simțit o singură constrângere, la culoare, pentru ca ni se cerea să lucrăm cu tentă plată. Experimentam cu orice material, desenam cu sârmă și cu orice îmi pică în mână. Inițial când m-au întrebat profesorii ce vreau să aleg între tapiserie sau modă, am răspuns: „Tapiserie, NU!”
Asta pentru că mama, femeie simplă, mi-a spus: „No draga mami, doar nu te duci la facultate să te apuci de țesut?!”, dar și o profesoară care ne spunea mereu : „e greu să țeși”, pentru că tapiseria e mare consumatoare de timp și Implică multe etape: schița, compoziția, cartonul colorat, vopsirea lâni în zeci de culori și nuanțe pe lângă procesul de țesere care ia luni de zile.
De asta o vreme m-am îndepărtat de țesut și am făcut modă pentru că îmi dădea posibilitatea să mă exprim  tridimensional și era mult mai mobilă.

Cum te simțeai când ai terminat facultatea?

Eram sigură pe mine, mă gândeam că va fi totul bine. Nu mă interesa cine ce spune, voiam să îmi văd de drumul meu. Apoi am fost constrânsă să fac tapiserie în principal și modă secundar din motive economice. Am realizat atunci că nu puteai face modă dacă nu aveai pe cineva care să te susțină, așa că m-am adaptat și am revenit la tapiserie.

Tapiseria o faci singur, nu depinzi de nimeni, poți să faci față și să mergi în expoziții fără investiții majore.
Am avut o șansă să mă angajez la Țesătoria de mătase „Textor” ca designer din 2000 până în 2012.
Eram o echipă la creație care făceau desenele pentru producerea de țesături jacquard. Mergeam anual la târgul de textile din Frankfurt, căutam materiale și cream colecții în funcție de textură, material, culoare după palete Pantone. Așa am avut acces la deșeuri textile și din ele am reciclat și mi-am permis să experimentez diferite tehnici în lucrările mele, tehnica mixtă, țesut, încleiat, brodat.

Când ai început să lucrezi și pentru tine ca artist?

Încă din facultate am început munca de atelier. Nu m-am oprit niciodată deși am avut uneori pauze dar nu mai lungi de 3 luni. Am atelier de zece, unsprezece ani, dar înainte lucram în bucătărie.

Cum e procesul tău de creație?

E o dorință care nu îmi dă pace, mă tot gândesc la ea, o pritocesc, apoi îmi dau singură teme, că nu are cine să mi le dea. În general mă gândesc la lucrări câteva luni, le creez în cap. O vreme, nu mă pot concentra la nimic decât la lucrările pe care le pregătesc. Încep cu dimensiunile unei lucrări, mă joc cu cifrele și aleg numere care îmi plac. De exemplu numere impare 7, 5, 9  în funcție de temele pe care le aleg.
Expoziția „Lăsați Verdele Să Respire” din mai 2017, am conceput-o în două luni jumate. Când pregătesc o expoziție ajung să fac 8‑10 lucrări într-un timp relativ scurt.

Ce te inspiră?

Am fost mereu aproape de real, de natură, de ce se întâmplă in jur.
Pe deasupra și Salonul de textile ne stimulează să continui și încerc să particip de fiecare dată.

Ce satisfacții ai avut ca artist până acum?

Prima mea expoziția a fost minunată. Era o instalație cu obiecte tridimensionale. Am inclus o ladă de zestre în care am pus veșmintele alor mei, plus ce țesuse mama după anii 60 în care nu mai erau frumusețile de pe vremea bunicilor mei, erau pervertite cu culori chimice. Eu voiam să mă joc cu ce era nou, deși friza un pic kitschul. Am lăsat anumite porțiuni din lepedeu să se vadă, restul era o transparență din viscoză, plus aveam desagii care aveau forme interesante, și din lada de zestre ieșeau niște frumuseți autentice.
Am dus-o la București, Cluj, Bistrița, Târgu Mureș. În București la Atelier 35, a fost primită cel mai bine.
Altă satisfacție a fost Lucrarea „La Belezza Salvera il Mondo” ce mi-a fost cumpărată de Muzeu de Artă din Târgu Mureș. Alte lucrări mai târziu sau distrus pentru că nu am avut spațiu de depozitare adecvat.
O mare bucurie am avut și la expoziția personală la Galeria UAPR. Toată galeria era a mea! Am avut împlinirea că pot să expun, să îmi asum o expoziție și că sunt câțiva oameni care se bucură de lucrările mele și faptul de a fi văzută, auzită, recunoscută.

Ai avut momente de îndoială sau de regret?

La început nu, eram o curajoasă, acum încep uneori să simt:„oare de ce facem, oare nu-i zadarnic?”
Acum aș vrea să pot trăi numai din artă, nu am reușit încă, totdeauna am fost angajată. În plus nu am vândut multă tapiserie, am vândut doar două.
Am vândut pictură, icoane, mărunțișuri, am făcut tot felul de lucruri. Deși mă bucur dacă vând tablouri, în pictură nu sunt eu așa ca in tapiserie.
Regretul meu e că nu mi s-a cerut tapiserie. Eu cred în ea ca formă de artă care merită păstrată.
Cred că trăim un context nefavorabil pentru artele textile pentru că am alte colege care sunt în aceeași situație.

Ce înseamnă pentru tine arta?

Când eram tânără era modul meu de a fi, de a trăi. Acum o văd altfel. O văd ca o necesitate pentru toți. Fără creativitate, lumea asta ar fi mare pustietate, o mare tristețe. După mine, arta ne salvează de cenușiu.

Ce te preocupă în jurul tău?

Că nu mai suntem în stare să avem grijă de planeta asta.
De asta temele mele sunt legate de anotimpuri, pământ, aer.

Ce te inspiră?

Îmi plac obiectele găsite, în general din natură, văd artă și potențial în deșeuri. Mă inspiră ce citesc dar mai ales călătoriile; ultima expoziție am făcut-o după ce am stat o săptămână la Veneția. Am venit acasă de acolo și zburam. Nu e suficient să stau în mediul meu. E foarte important să călătoresc, să găsesc lucruri noi.

Ce te face fericită?

Sunt fericită când publicul apreciază ce lucrez.
Dar și mai mult când sunt plătită pentru o lucrare și așa am acces la alte lucruri.
Nu îmi doresc să am nu știu ce, fericirea nu e că faci banii în sine ci faptul că ești apreciat financiar pentru lucrarea ta.

Dar la ce folosește educația plastică pentru cei ce nu devin artiști?

Arta te ajută pe tot parcursul vieții să iți alegi vestimentația, farfuria, casa, spațiul în care vrei să trăiești.
Din lipsă de educație, alegem lucruri urâte și cele frumoase dispar pentru că nu le vrea nimeni, creăm o lume urâtă.
Asta pornește din școală, începe cu părinții care spun copiilor că nu se trăiește din artă.
Desenul nu e considerat important ca disciplină. Pe părinți îi interesează doar matematica și materiile așa zis serioase.
Un copil mi-a zis în clasa a 6-a : „ nu mă interesează desenul, vreau să mă fac informatician”.
Mă gândeam cum să îi explic că desenul e fundamental; îl întreb: „dar adidașii cum crezi că au apărut?”. „I-a desenat un designer”, a răspuns el. Și-a dat atunci seama!

De ce să faci artă?

Vorbeam cu un coleg despre noi artiștii, pe care nu ne întreabă nimeni nimic.
S-a construit după Revoluție cu haos și urâțenie, anapoda și fără identitate. De ce nu întrebi un artist care știe ceva despre estetic și poate să îți dea un sfat?! Eu zic că societatea pierde când nu se folosește de ce știu artiștii.

Arta nu se face numai pentru noi. Ne exprimăm, vrem să fim văzuți și să dăruim bucuria noastră. În orice lucrare e o părticică din noi.
Văd urâtul din jur și realizez tot mai mult ce importantă e arta. Ce e urât pentru alții e uneori foarte frumos pentru mine și invers; pentru mine urâte sunt casele imense, adunăturile de stiluri care sunt acum la modă.
Afară am văzut clădiri noi încadrate armonios în arhitectura din jur; o clădire modernă din sticlă cu un mâner preluat de la clădirea vecină.
Mă irită că nu se ține cont de ce e în jur. E urât egoismul, egocentrismul.
Arta te ajută să fi conectat cu ceilalți.

Frumusețea va salva lumea, altfel nu avem cum să mergem înainte în haosul ăsta în care e lumea.